Grup de suport

Despre Salvatori

Exista oameni – poate i-ai intalnit si tu - care se investesc majoritar ca afect, timp si energie in relatii – fie cu sexul opus, fie cu copiii, fie cu prietenii, energizand excesiv rolurile de parinte, partener de cuplu, prieten in dauna contactului cu ei insisi si cu nevoile lor. Persoanele “investite”– partenerii, copiii, prietenii – au menirea de a-i tine (pre)ocupati, de a “le umple” agenda astfel incat sa se asigure ca au atat de multe de facut si ca “trebuie” sa se ingrijeasca de mii de lucruri!….astfel ca ajung sa fie ultimii de pe lista lor, neglijandu-si nevoile si evitand sa ia contact cu emotiile lor…

Portretul robot al salvatorului: il recunosti dintr-o mie dupa disponibiliatea de a “navali” pe tine cu un potop de sfaturi – pe care nu i le ceri, de fapt…Foarte preocupat de tot ceea ce ti se intampla si disponibil pentru tine, cauta sa te incurajeze, sa-ti fie alaturi, sa te protejeze. Impresia generala este ca ii pasa de tine si ca pune nevoile celorlalti deasupra nevoilor proprii. Se simte bine cand poate sa faca pe plac altora si face mari eforturi pentru a le ghici dorintele si a veni in intampinarea lor. Daca un coleg exclama: «e cald aici», se repede sa dea drumul la aer conditionat. E cel care iti “sare” rapid in ajutor. In cazuri mai subtile, este colegul, partenerul care intotdeauna spune «da» la (aproape) toate cererile de ajutor. Este umarul pe care se plange cu spor, este “cel bun” si cel “neinteles”. Ce obtine salvatorul, care e beneficiul comportamentului sau de a-i “salva” pe ceilalti? Obtine sentimentul valorii personale..
Dincolo de aparente, dorinta secreta a oricarui salvator este ca, dupa ce va fi implinit nevoile tuturor celor din jur, in final, cineva sa inceapa sa le observe si sa le implineasca si pe ale lui. Dar cum nevoile celorlalti sunt fara sfarsit, nevoile salvatorului nu mai au sanse sa fie implinite/satisfacute. E interesant, nu? Aplici o strategie ca sa obtii un obiectiv, dar in fapt e atat de defectuoasa incat te conduce la indepartarea de obiectivul dorit!

Orice joc are regulile si logica lui. Jocul salvatorului este acela ca se poate “transforma”
- fie in persecutor („nici macar un «multumesc» n-a spus, ce nerecunoscatori!”)
- fie in victima - este obosit, dezamagit de oameni, deprimat. Scurs de energie de atata “sarit” pentru altii si satul de “carat” responsabilitati care nu-i apartin. De fapt, la un nivel profund si el “paseaza” celuilalt responsabilitatea implinirii nevoilor sale.

Frica lui cea mai mare este ca daca renunta la acest comportament, nu mai este valorizat de catre sine si ceilalti, iar realtiile pe care le-a cladit pe baza acestei strategii s-ar dezintegra. Daca” se opreste din salvat”, se simte vinovat, panicat.
Sufera mult cand nu ii este primit sau apreciat “ajutorul”. Percepe acest fapt ca o respingere a propriei persoane, ca un atac la propria valoare. De obicei, salvatorii sunt maestri in a nu rata nici o dezamagire… S-au antrenat atat de intens si perseverent incepand din copilarie astfel incat din orice situatie, orice persoana si orice relatie sa poata “stoarce” una! O dezamagire care sa-i ofere confirmarea credintelor sale despre oameni si viata.
Nu au definitii clare legate de “eu”. De fapt, intrebarile “vindecatoare” pentru un salvator sunt legate de granite si nevoi:
Unde ma termin eu si unde incepi tu in aceasta relatie?
Care sunt nevoile mele si cum imi asum responsabilitatea implinirii lor?

Salvatorii scruteaza orizontul in cautarea victimelor - a celor ce au nevoie de “ajutor” si de multa atentie pentru dramele lor…Asa cum salvatorul obtine sentimentul valorii personale din a ajuta pe altii, victima il obtine din faptul ca primeste atentia si ajutorul unui salvator. Avand atata “nevoie “ unul de altul, salvatorul si victima sunt foarte punctuali la intalnirile pe care si le dau in viata.
Se poate spune ca salvatorul este dependent de persoanele care arata vulnerabilitate, suferinta si se simte cel mai confortabil relationand cu acest tip de oameni. Ce nu stie insa un salvator e ca nu ceilalti au cea mai mare nevoie de el, ci chiar el insusi. Si acest “De-abia am asteptat sa te intalnesc ca sa pot fugi de mine!” sa se transforme prin munca personala in “de-abia astept sa ma intalnesc cu mine, sa iau contact cu nevoile mele si sa imi asum responsabilitatea implinirii lor.”

Corina , 35 ani, “salvatoare” de profesie. Ii pasa mult de prietena ei care este intr-o relatie de cuplu nefericita. Atat de mult incat vine in terapie pesonala si aloca tot timpul sedintei pentru problema prietenei. Cate sfaturi bune ii da ea, iar prietena nu asculta - vine la ea doar sa se planga, dar nu face nimic din ceea ce o sfatuieste. Ba mai mult, intr-o convorbire telefonica “prietena nerecunoscatoare” a si “repezit-o”, agasata fiind de tonele de sfaturi . In viata Corinei nu exista nici o relatie de cuplu.
In relatiile cu oamenii, in general, Corina sfarseste prin a fi dezamagita – pentru ca este alaturi de ei si ii ajuta de fiecare data cand acestia au nevoie, insa ei nu sunt disponibili sa fie alaturi de ea. De asemenea, simte ca comunicarea intra in “colaps” atunci cand ceilalti nu ii iau in calcul si nu aplica sfaturile pe care le da cu generozitate. Corina locuieste cu parintii si isi asuma responsabiltati pentru ceilalti membri ai familiei, desi in relatie cu mama ei este inca un copil caruia i se spune ce sa faca si de multe ori e certat.
Cand discutam despre acest impuls de a “sari” de fiecare data cand nevoia altcuiva pluteste in aer, imi spune ca “e vorba de bunatate” si ca nu poate fi un spectator pasiv la suferinta celorlalti, ca i se pare foarte firesc sa ii ajute, chiar daca acestia nu o cer in mod explicit.
Pe parcursul terapiei, Corina constientizeaza beneficiile si motivatiile profunde ale asumarii rolului de Salvator, cat si geneza acestuia. De asemenea, exerseaza deprinderea “de a fi prima pe lista ei”, in sensul de a ramane in contact cu sentimentele ei si nevoile pe care le are.

Psiholog Claudia Briscan

Parintii, cu toate bunele lor intentii, dar neinformati si “nelucrati” emotional (neobisnuiti cu analiza si gestionarea adecvata a propriilor lor trairi afective) dauneaza grav sanatatii emotionale a copilului!

Absorbiti de propriile emotii si suferinte launtrice, adultii angajati intr-un proces de separare/divort  uita de cele mai multe ori  de existenta “piticului” care ii priveste si ia lectii de viata. Unanim recunoscut de catre specialisti este faptul ca exista consecinte in plan psihologic si ca divortului parintilor  produce un impact puternic negativ asupra  copilului.
Va invit  acum pe planeta copilului - atat da rar vizitata de unii parinti - desi copilul face zilnic  vizite pe planeta parintilor si investeste timp si energie pentru a o intelege si a i se adapta. Ei bine, pe planeta copilului separarea parintilor este perceputa printr-un puternic seism…a carui magnitudine si consecinte – daune emotionale si victime - depind intr-o coplesitor de mare masura de adulti, de modul in care acestia manageriaza despartirea.
1. Haideti sa creionam impreuna un prim tablou: parintii le comunica copiilor, in cadrul  unei conversatii linistite, decizia lor de a se separa, le vorbesc despre dificultatea de a lua aceasta hotarare si despre implicatiile ei: si anume ca drumul lor ca sot - sotie/barbat - femeie se incheie, insa vor continua sa parcurga impreuna un drum important ca mama si tata cu scopul de a-i ocroti, iubi, creste, de a-i sustine, de a le raspunde nevoilor, de a fi acolo pentru copii lor.
Apoi dau informatii copiilor/copilului despre schimbarile care vor aparea si despre modalitatile de adaptare la aceste shimbari: desi parintiti vor locui separat vor fi prezenti mereu in viata copiilor lor, disponibili pentru ei, si ca exista posibilitatea de a locui cu fiecare dintre ei, mentinand astfel contactul cu ambii parinti.
Sunt asigurati apoi ca aceasta despartire nu se produce din cauza lui/lor si ca nu presupune despartirea lor de unul din parinti. Imaginati-va apoi ca prin grija reala si atentie din partea parintilor, copiii sunt mentinuti in afara contextelor conflictuale  ale acestora si ca fiecare din ei isi asuma responsabilitatea mentinerii unei imagini pozitive a celuilalt parinte in ochii copiilor .
In aceasta perioada, parintii intreprind demersuri pentru a avea grija de ei insisi , au initiativa de a cauta si primi si ajutor de specialitate – terapie individuala - pentru a parcurge procesul de doliu psihologic necesar unei despartiri “ecologice” si pentru a-si  constientiza si intelege propiul continut emotional  -  in special partenerul  care se percepe cel mai ranit si accepta mai greu despartirea.
In aceste conditii,  copiii observa ca mama si tatal continua  sa comunice, sa se informeze reciproc, sa coopereze si sa ia impreuna decizii in interesul si spre binele copiilor iar uneori - chiar daca acestia percep ca fiind prea rar - petrec timp impreuna cu totii, ca o adevarata familie.
2. Acum creionam un alt tablou: sa presupunem ca sfarsitul casatoriei are la baza infidelitatea mamei. Plin de resentimente, gelozie, macinat de furie si de acel “stiam eu ca asa se va intampla”,   tatal  incepe un proces de deteriorare a  imaginii mamei in ochii copiilor - impunandu-le adevarul lui de adult ranit – ca mama e vinovata de aceasta despartire, ca e o ticaloasa, nu i-a pasat de copii etc, continuand cu o lista de invective la adresa ei.  Cand deteriorezi imaginea unui parinte in ochii copilului  - uneori de acest lucru se ocupa si familia extinsa - de fapt deteriorezi modelulul de rol si “stalcesti” imaginea pe care si-o face copilul despre lume si despre relatiile barbat – femeie. De ce ar face un parinte asa ceva unui copil, persoanei pentru care ar fi capabil de sacrificiu suprem? Poate pentru a continua “stafeta” mesajelor toxice transmise din generatie in generatie sau poate pentru ca nu stie sa faca altfel.
Copii  absorb – la fel ca un burete - emotiile parintilor si uneori o fac cu dorinta de a-i despovara de incarcatura emotionala atat de intensa si negativa, pe care adultii nu reusesc sa o gestioneze. Aleg sa le preia ei si sa le “metabolizeze”.
Este indicat  sa  avem grija ce mediu si ce hrana emotionala oferim copiilor nostri!  Si  sa nu-i “folosim” pe copii in metabolizarea emotiilor noastre cu eterna scuza ca nu stim ce facem! Ca adulti avem responsabilitatea managerierii emotiilor noastre si vindecarii propriilor noastre rani emotionale. Sa nu lasam copii sa preia  spre rezolvare problemele noastre nerezolvate si astfel sa preia responsabilitati care nu le apartin. Si exista o singura modalitate pentru a evita acest lucru - sa  NE REZOLVAM PROBLEMELE….. emotionale. Iar primul pas in aceasta directie presupune constientizarea lor.
3. Haideti sa trecem acum la un  alt tablou – in care sfarsitul casatoriei se datoreaza infidelitatii lui – si cand copiii devin arma pentru EA in scopul de a-l rani pe EL – macar jumatate din cat a ranit-o EL pe EA, “ca sa vada si el cum e”. Nu conteaza ca din dorinta de a-l pedepsi pe El, pedepseste si copiii. Mama considera ca a-i pune eticheta de  “ticalos”, “om de nimic”, “iresponsabil” e suficient pentru a-l izgoni si din viata copiilor. Uneori chiar il prezinta pe actualul ei partener ca pe “noul tatic bun”, moment de totala confuzie pentru copii. Asta ar insemna sa-l uite pe “vechiul tatic rau”? – pentru ca ei stiu ca un copil are un singur tata.
4. Si mai puteti –  chiar va invit - sa  creionati si alte tablouri - cu diferite finaluri. In cele prezentate am ales infidelitatea pentru ca in aceste situatii de regula tabloul se complica si devine foarte poluant pentru copii prin neacceptarea situatiei de catre partenerul “parasit” si prin suferinta negestionata a acestuia.

Daca ar avea de ales in ce tablou credeti ca s-ar plasa un copil?
Si cate grade are seismul psihologic provocat de despartirea parintilor in fiecare tablou in parte?

NOTA - Cazurile prezentate sunt fictive.. Orice asemanare cu personaje si situatii reale e pur intamplatoare..…desi intamplare nu exista.

Psiholog Claudia Briscan